Dezvoltare durabilă și egalitatea de șanse

1. Dezvoltarea durabilă

Termenul de dezvoltare durabilă a început să devină foarte cunoscut, abia după Conferința privind mediul și dezvoltarea, organizată de Națiunile Unite la Rio de Janeiro în vara anului 1992, cunoscută sub numele de "Summit-ul Pământului". Aceasta a avut ca rezultat elaborarea mai multor convenții referitoare la schimbările de climă (reducerea emisiilor de metan și dioxid de carbon), diversitatea biologică (conservarea speciilor) și stoparea defrișărilor masive. Tot atunci a fost elaborată și Agenda 21 – Planul de susținere a dezvoltării durabile.

Criteriile fundamentale ale dezvoltării durabile, stabilite de Comisia Comunităţii Europene încă din anul 1993, sunt următoarele:

• menţinerea în totalitate a calităţii vieţii;

• menţinerea unui acces continuu la resursele naturale;

• evitarea deteriorărilor permanente asupra mediului înconjurător.

Managementul strategic al dezvoltării durabile presupune, pe lângă stabilirea unor obiective pe termen lung (15–20 ani), compatibilizate cu cele pe termenele scurt şi mediu, şi aplicarea unui set de principii şi criterii validate eficient pe plan internaţional, astfel:

• Managementul integrat este principiul care presupune abordarea în manieră unitară şi holistică a proceselor de producţie, procesare, transport, distribuţie, utilizare şi depozitare, ţinând seama de ciclul de viaţă al produselor şi tehnologiilor, implicarea stakeholderilor, coordonarea interinstituţională, sinergiile pentru cea mai bună utilizare a resurselor şi evitarea unor duplicări nenecesare.

• Echitatea intergeneraţională este o cerinţă sine qua non potrivit căreia generaţia prezentă are dreptul de a folosi şi beneficia de resursele pământului, cu obligaţia de a ţine seama de impactul pe termen lung al activităţii acesteia şi de a susţine baza de resurse şi mediul global şi în beneficiul generaţiilor viitoare.

• Precauţia reprezintă instrumentul decizional prin care se întreprind acţiuni de răspuns (contracarare) la ameninţările legate de pagubele serioase şi ireversibile cauzate sănătăţii umane şi/sau mediului, atunci când nu dispunem de o informaţie ştiinţifică necesară.

• Abordarea ciclului de viaţă al bunurilor, serviciilor şi tehnologiilor evaluează consecinţele asupra mediului generate de efectele economice legate de diferitele stadii ale prelucrării şi valorificării produselor de piaţă.

• Prevenţia presupune stabilizarea prejudiciilor aduse sănătăţii umane şi a capitalului natural de fenomenele şi procesele economice care ar putea fi prevenite prin investiţii şi costuri de modernizare, reparaţii, tratare sau compensare; este cunoscut că prevenirea unor prejudicii este cu mult mai eficientă decât înlăturarea consecinţelor după ce acestea s-au produs.

• Substituţia presupune înlocuirea unor produse şi servicii ineficiente, mari consumatoare de resurse de mediu cu altele mai eficiente şi cu impact ecologic mai redus şi mai puţin dăunătoare.

• Principiul „poluatorul plăteşte" sau al internalizării costurilor marginale externe (externalităţilor negative) stabileşte folosirea mecanismelor de piaţă pentru ca poluatorii să suporte în totalitate costurile sociale şi de reflectate în preţurile şi tarifele bunurilor şi serviciilor.

• Internalizarea externalităţilor pozitive (beneficiilor marginale externe) vizează folosirea unui sistem de subvenţii corective, stimulente pentru activităţile care generează beneficii marginale la părţile terţe, fără ca acestea să plătească (cercetare-dezvoltare, protecţia mediului, educaţie, dezvoltare regională, întreprinderi mici şi mijlocii etc.).

• Participarea publică presupune accesul nerestricţionat la informaţia privind mediul şi resursele sale, cu anumite excepţii justificate (informaţii confidenţiale de afaceri), dreptul publicului de a lua parte la deciziile în domeniul mediului şi al resurselor sale şi de a lua în considerare consecinţele acestora, posibilitatea de a reacţiona a părţilor implicate (interesate) din societatea civilă, dreptul de a cunoaşte din timp posibile riscuri de mediu şi asupra resurselor.

• Principiul bunei guvernări prevede ca autorităţile şi instituţiile statului să-şi desfăşoare activitatea transparent, eficient şi onest, în condiţiile prevenirii şi penalizării poluării şi ale promovării protecţiei mediului.

• Parteneriatele privat-public şi public-privat se bazează pe cooperarea directă, inter şi intrainstituţională, între părţile interesate (stakeholders) reprezentate de autorităţi şi instituţii publice, ONG, grupuri şi firme industriale, reţele şi oameni de afaceri, care împreună pot obţine, prin cumularea expertizei şi eficienţei proprii, o valoare adăugată superioară pentru sustenabilitatea creşterii economice la nivelurile macro şi microeconomic.

• Cooperarea între state include reponsabilităţi comune, dar diferenţiate, în funcţie de nivelul de dezvoltare a ţărilor; se pot aplica o serie de abordări diferenţiate în ceea ce priveşte obligaţiile economico-financiare pentru protecţia mediului la nivel local, regional şi internaţional, ţările dezvoltate recunoscând faptul că le revine o responsabilitate mai mare, inclusiv în ceea ce priveşte acordarea de asistenţă ţărilor în curs de dezvoltare sau cu economie de piaţă emergentă.

2. Protecția mediului

Principalii actori instituţionali ai politicii de mediu din România sunt Ministerul Mediului şi Pădurilor şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Durabile. Alte ministere implicate în politica de mediu sunt Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, care sprijină procesul de consultare al părţilor interesate pentru adoptarea de noi măsuri legislative.

În instituțiile publice trebuie avute în vedere şi introducerea unor teme specifice pentru protecţia mediului şi utilizarea raţională a resurselor naturale:

  • informare cu privire la Legea 132/2010 privind colectarea selectivă a deşeurilor în instituţiile publice;

  • includerea elementelor de eco-eficienţă în criteriile de selecţie a proiectelor şi în efectuarea achiziţiilor publice;

  • evaluarea impactului programelor sau proiectelor propuse spre implementare asupra mediului înconjurător;

  • modalităţi de reducere a consumului de hârtie, energiei electrice, etc.

 

Prin aceste activităţi, corelate cu alte programe, se urmăreşte realizarea principiilor şi obiectivelor dezvoltării durabile şi protecţiei mediului.

 3. Egalitatea de șanse

Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a asigura egalitatea de şanse şi de tratament între angajaţi, femei şi bărbaţi, în cadrul relaţiilor de serviciu şi de muncă, inclusiv prin introducerea de dispoziţii pentru interzicerea discriminărilor bazate pe criteriul de sex în regulamentul de organizare şi funcţionare şi în regulamentul intern .

Este interzisă discriminarea prin utilizarea de către angajator a unor practici care dezavantajează persoanele de un anumit sex, în legătură cu relaţiile de serviciu sau de muncă, referitoare la diferite aspecte, precum:

  • anunţarea, organizarea concursurilor sau examenelor şi selecţia candidaţilor pentru ocuparea posturilor vacante;

  • încheierea, suspendarea, modificarea şi/sau încetarea raportului juridic de muncă ori de serviciu;

  • stabilirea sau modificarea atribuţiilor din fişa postului;

  • stabilirea remuneraţiei;

  • beneficii, altele decât cele de natură salarială, precum şi la securitate socială;

  • informare şi consiliere profesională, programe de iniţiere, calificare, perfecţionare, specializare şi recalificare profesională;

  • evaluarea performanţelor profesionale individuale;

  • promovarea profesională;

  • aplicarea măsurilor disciplinare;

  • dreptul de aderare la sindicat şi accesul la facilităţile acordate de acesta;

  • orice alte condiţii de prestare a muncii, potrivit legislaţiei în vigoare.

 

Tipuri de discriminare:

Prin discriminare directă se înţelege situaţia în care o persoană este tratată mai puţin favorabil, pe criterii de gen, rasă, naţionalitate, categorie socială, handicap, boala cronică, etc, decât este, a fost sau ar fi tratată altă persoană într-o situaţie comparabilă.

Prin discriminare indirectă se înţelege situaţia în care o dispoziţie, un criteriu sau o practică, aparent neutră, ar dezavantaja în special persoane aparţinând unui grup defavorizat în raport cu persoanele majoritare, cu excepţia cazului în care aceasta dispoziţie, acest criteriu sau această practică este justificată obiectiv de un scop legitim, iar mijloacele de atingere a acestui scop sunt corespunzătoare şi necesare.

În conformitate cu prevederile art 1, alin. 2 din Legea nr. 202/19.04.2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, republicată, prin egalitate de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi se înţelege „luarea în considerare a capacităţilor, nevoilor şi aspiraţiilor diferite ale persoanelor de sex masculin şi, respectiv, feminin şi tratamentul egal al acestora".

Conform articolului 2, punctul b) şi c) din Ordonanţa de Urgenţă nr. 67/2007, prin principiul egalităţii de tratament se înţelege „lipsa oricărui tratament discriminatoriu, direct sau indirect, pe criteriul de sex, în special prin referirea la starea civilă sau familială". Prin tratament discriminatoriu se înţelege „orice excludere, restricţie ori diferenţă de tratament, direct sau indirect, între femei şi bărbaţi".

Egalitatea de şanse a evoluat în ultima perioadă devenind un concept mai larg care se referă nu doar la femei şi bărbaţi dar şi la relaţia cu alte grupuri dezavantajate dintr-o societate.

În timp ce egalitatea de şanse şi de tratament semnifică nivelul egal de vizibilitate, autonomie, responsabilitate şi participare a majorităţii şi a minorităţii dezavantajate la şi în toate sferele vieţii publice, discriminarea reprezintă tratamentul diferenţiat aplicat unei persoane în virtutea apartenenţei, reale sau presupuse a acesteia la un anumit grup social.

Putem vorbi de discriminare, atunci când o persoană este tratată „mai puţin favorabil" decât o altă persoană în aceeaşi situaţie.

Câteva dintre cele mai importante documente privind egalitatea de şanse şi nediscriminarea, adoptate la nivelul ONU sau al UE, sunt:

  • Carta Socială Europeană revizuită din 03.05.1996, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 193/04.05.1999.

  • Prin Tratatul de la Roma (1957) s-a introdus principiul remuneraţiei egale pentru bărbaţi şi femei pentru aceeaşi muncă prestată.

  • Tratatul de la Amsterdam (mai 1999) instaurează politici şi activităţi comune menite să dea naştere egalităţii şi să combată discriminarea între bărbaţi şi femei, să înlăture inegalităţile, să lupte împotriva oricărei forme de discriminare pe motiv de sex, rasă sau origine etnică, religie sau credinţă, dizabilitate, vârstă sau orientare sexuală (Articolul 13).

  • Carta europeană a drepturilor fundamentale 2000 "Gender Equality Mainstreaming" (Abordarea integratoare a perspectivei de gen). Cu ocazia celei de-a patra Conferinţe mondiale a ONU privind femeile (1995), Uniunea Europeană s-a angajat ferm să aplice strategia de "gender mainstreaming" (abordarea integratoare a perspectivei de gen), oficializată în prezent prin Tratatul de la Amsterdam.

  • Convenţia ONU privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW) adoptată în 1979 şi intrată în vigoare în 1981.

  • Directiva 2002/73/CE din 23 septembrie 2002 de modificare a Directivei 76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă, la formarea şi la promovarea profesională, precum şi condiţiile de muncă.

  • Directiva 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de muncă.

  • Directiva 2000/43/CE de punere în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică.

  • Directiva 97/80/CE a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind sarcina probei în cazurile de discriminare pe motive de sex.

  • Directiva 96/34/CE a Consiliului din 03 iunie 1996 privind acordul cadru referitor la concediul pentru creşterea copilului încheiat de UNICE, CEEP şi CES.

  • Directiva 92/85/CE privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi a sănătăţii la locul de muncă în cazul lucrătoarelor gravide, care au născut de curând sau care alăptează.

  • Directiva 86/613/CE privind aplicarea principiului egalităţii de şanse între bărbaţi şi femeile ce desfăşoară activităţi economice pe cont propriu, inclusiv activităţile agricole.

  • Directiva 79/7/CE privind aplicarea progresiva a tratamentului egal privind regimul legal de securitate socială (protecţia împotriva riscurilor la îmbolnăviri, invaliditate, bătrâneţe, accidente de munca, boli profesionale, şomaj şi asistenţă socială).

  • Directiva 75/117/CE privind aplicarea principiului egalităţii de remuneraţie pentru femei şi bărbaţi.